Acum o luna, imi sarise in ochi titlul provocator al unui articol publicat in numarul 350, din 28 octombrie – 3 noiembrie 2010, al ziarului “Dilema veche”. El suna cam asa : “Marx si Weber s-au inselat: nu exista o singura destinatie". Autoarea - Victoria Stoiciu – se numara printre putinii, care au reusit sa rupa cordonul ombilical cu teoria economica ortodoxa si sa abordeze chestiunea economica altfel.
Pana acum, majoritatea economistilor cu notorietate din Europa de Est, dar si "expertii", formati dupa dictionarul lui Nita Dobrota, isi construiau (si continua sa o mai faca) analizele si propunerile de politici publice in jurul unor postulate irealiste, pe care teoria economica neo-clasica le-a corcolit de la moartea keynesianism-ului. Operatiunea era simpla. Oricum, sa nu credeti ca oricine putea sa o faca. In primul rand, trebuia sa poti manipula cu acele operatii matematice, pe care, de multe ori, nici ei, specialistii, nu le intelegeau. In al doilea rand, trebuia sa fi citit o mare parte din lucrarile alea care, de pe la 1950 pana pe la inceputul anilor 1990, au fost recompensate cu prestigiosul premiu al Academiei Regale de Stiinte din Suedia. In al treilea rand, trebuia sa cunosti foarte bine modelul economic, dezvoltat de Statele Unite ale Americii. Acesta din urma reprezenta modelul de referinta sau, altfel spus, Dumnezeul capitalismului. Aici, o paranteza se impune. Joseph E. Stiglitz, in lucrarea Quand le capitalisme perd la tête, afirma ca, defapt, modelul real de capitalism american a fost departe de a fi exportat. Dupa Stiglitz, guvernul american, actionand prin intermediul Fondului Monetar International si a Bancii Mondiale, a "exportat" niste (drôle de) principii economice – reunite in asa-zisul Consens de la Washington – pe care el insusi (adica, guvernul american) a refuzat sa le puna la bataie in propria sa economie. O ipoteza similara, dar formulata intr-un sens mai larg, exista si la Naomi Klein in La stratégie du choc. Inchid paranteza.
Dupa ce erau parcurse aceste etape, se apucau economistii nostri de treaba. Inainte spre construirea (de data aceasta) a capitalismului !
Asa se face ca factorii locali au fost totalmente ocultati in aceste analize. Or, acesti factori nu erau si eliminati din realitatea in care ne-a azvarlit cu violenta transformarea post-comunista. Prin urmare, influenta lor se facea, mai devreme, sau mai tarziu, resimtita. Ca sa va dau un singur exemplu, haideti sa vedem ce se intampla cu regimul de pensii pe care ni l-a "vandut" Banca Mondiala, noua si intregului mapamond, in criza sistemica.
De la 1999 incoace, Moldova are un regim dual de pensii. Pe de o parte, finantarea sistemului de pensii se face prin metoda repartizarii iar, pe de alta parte, prin metoda capitalizarii. Prima e fondata pe solidaritatea intergenerationala. Deci, activii de azi cotizeaza, finantand pensiile de azi. Toata afacerea asta e bazata pe speranta ca activii de maine vor face la fel pentru cei care astazi cotizeaza. Cea de a doua, insa, e bazata pe principiul "chacun pour sa gueule". Altfel spus, activii de azi, sa fie buni si sa se gandeasca la pensia lor de maine. Pentru aceasta, sa fie si mai buni si sa-si deschida un cont de economii, la care vor umbla atunci, cand vor avea nevoie de carja. Dar, pana atunci, fondul privat sau public de pensii, care gestioneaza acest cont, face si el ce vrea si ce poate cu acesti bani. Daca vrea sa faca speculatii la bursa, o face. Daca vrea sa-i bage in comert, o face. Asa ca, daca intr-o buna zi, sau mai bine spus, intr-o sumbra zi, esecul acestor afaceri bate la usa, cetateanul nostru, harnic si strangator, isi pierde pensia si ramaine doar cu carja.
Peisajul e apocaliptic ! Anume din aceste motive, Banca Mondiala, s-a gandit ea ca, daca combina ambele metode de finantare a pensiilor, va obtine un rezultat garantat. Numai ca, are si Moldova o istorie, chiar daca intortocheata si cu multe rupturi. Cine mai are incredere in casele de economii, dupa ce sute de mii de indivizi si-au pierdut, pe la inceputul anilor 1990, economiile de o viata ? Sau, si mai al dracului, cine isi permite sa faca economii, in conditiile in care, salariul mediu pe economie abia de reuseste sa acopere cosul minim de consum ? Exclud, intentionat din calcul fenomenul migratiei, caci la momentul la care acest regim a fost importat, efectele economice ale migratiei nu se manifestau asa, cum au inceput sa se manifeste de prin 2004, incoace.
Asa deci, suntem in situatia in care, importam institutii economico-sociale, fara sa analizam terenul de care vor fi lipite aceste institutii. Clasica dilema : Forme fara fond !
Totul se face in scopuri „nobile”. „Trebuie sa atingem [nu stiu daca, cu degetul mic sau cu mana] capitalismul!” Dar, ce e capitalismul si exista oare un singur model de capitalism ?
Cei din Vest au produs deja kilometri intregi de analize la acest subiect. De pe la 1980 incoace, mai multe curente heterodoxe, in economie, au renuntat la ideea conform careia capitalismul (liberal, de tip american) ar fi un sistem economic universal valabil. Capitalismul, de exemplu in viziunea institutionalistilor, reprezinta o familie sistemica (a se vedea opus magnum-ul lui Janos Kornai, Le système socialiste: l’économie politique du communisme), bazata pe doua elemente principale: schimbul des bunuri si servicii si salariatul. Diversi autori arata ca, fiecare economie nationala are propria sa traiectorie de devoltare. Aceasta din urma depinde de o hierarhie institutionala proprie care duce la configurarea diferitor forme de capitalism (de exemplu, unul centrat pe importanta institutiilor financiare, altul, pe importanta statului in economie, etc.). In acest sens, lucrarea lui Bruno Amable, Les cinq capitalismes, este cat se poate de explicita.
Dar, sa ma intorc la articolul din Dilema. Am primit o imensa placere sa vad ca, step by step, in Europa Orientala, mai exact in Romania, lucrurile incep sa fie privite prin alti ochelari. Totusi, nu cu totul diferiti. In fond, ceea ce diferentiaza demersul autoarei din Dilema de cel dominant, cu care ne-am obisnuit, sunt ingredientele analitice. La sfarsitul lecturii, am ramas oarecum dezamagita sa constat ca Dumnezeul capitalismului nu a disparut. Adica (ca sa ma intelegi corect), in visiunea autoarei, modelul de capitalism (de cumetrenie) pe care l-a obtinut Romania post-comunista, dar si Moldova republica, zic eu, e unul uracios si handicapat, tocmai pentru ca nu corespunde aluia venit de la Dumnezeu. O fi el uracios, dar poate din alte motive...
De unde, concluzia autoarei (care-si fondeaza argumentul, pornind de la tezele lui Eyal et alii, pe care cei curiosi le vor gasi, chiar in introducerea la Capitalism without capitalists) ca modelul de capitalism dezvoltat in Europa post-comunista, ar fi unul feudal, caci "logica institutionala este subminata de logica relationala". Asadar, capitalul social – in forma in care Pierre Bourdieu il defineste, iar Eyal et alii, il adopta - este un rau, care ne impiedica sa avansam spre un model propriu timpurilor noastre, aruncandu-ne, dincolo de tot ce e, numai nu capitalism. Daca inteleg eu bine, schimbam instrumentele analitice, dar nu si modul de gandire. Tot spre acelasi Dumnezeu ne orientam si suntem suparati ca nu reusim sa-l atingem (cu degetul).
Tot acest rau e din cauza ca, spune autoarea, capitalul social ar fi “o trasatura specifica feudalismului”. Or, Pierre Bourdieu, definindu-l ca pe o resursa relationala, arata importanta capitalului social in configurarea societatii franceze, din secolul XX si, prin urmare, in traiectoria de dezvoltare a capitalismului de tip francez (a se vedea lucrarea lui Bourdieu, Les structures sociales de l’économie). Asa stand lucrurile, nicaieri, in textele sociologului francez, nu vom gasi aluzii despre dezvoltarea unui model capitalist francez, de tip feudal. Capitalul economic, cultural, simbolic pot fi considerate drept forme de capital social. Deci, banii, o forma de capital economic, pot contribui la formarea unor grupuri, sau clanuri (daca vreti), care se disting de restul societatii printr-un statut social pe care posesia acestui tip de capital il procura. Asadar, distinctia, foarte explicita, pe care autoarea o face, intre importanta banilor si a capitalului social in capitalismul romanesc, mi se pare eronata. E adevarat ca (virgula) capitalul social poate fi convertit in capital economic, dar relatia nu este unilaterala, in timp. La fel de bine si posesia unui capital economic important poate face obiectul conversiei in “pile”.
Capitalului social – expresie care ilustreaza relatia dintre evolutia configuratiei institutionale a unei economii si actiunea sociala - nu reprezinta, cred eu, o fatalitate in modelele de capitalism care se dezvolta, fie in Romania, fie in Rusia (a se vedea la acest capitol, Aliona Ledeneva, Russia's Economy of Favors: Blat, Networking and Informal Exchange), sau oriunde, in spatiul post-comunist. Importanta capitalului social intr-o economie poate sa se traduca prin dezvoltarea unui capitalism de cumetrenie (in sens negativ), dar sa nu uitam si de celalt pol al fenomenului, unde capitalul social vine sa se substituie institutiilor economice, inclusiv a statului, ale caror legitimitate este fragilizata.
Iata de ce, cred eu ca, ideea despre capitalism feudal, dezvoltata de Eyal et alii, si preluata cruda cruduta, de catre autoare, fara ai adauga macar un condiment local (asa pentru aroma), ar trebui revizuita. Fara a cauta sa ajungem un fel de SUA junior.
